Din Jurnalul unui condamnat la lipsa de sens

Uneori sunt doar spectator. Văd cum pereții realității se apropie cu încetinire sadică și dureroasă. Inevitabil, vor strivi și ultima urmă de bucurie ofilită pe care încă o mai păstram, până mai ieri. Și totul se închide, se strâmtorează, îmi fură aerul visării. Rămâne gol. Gol greu. Tot mai greu găsesc sens în absurd și totuși, mă chinui să-l caut pentru a nu mă pierde în nimic. Incerc să cred că pierderea sensului este sensul însuși și că încă mai am forță să împing pereții realității departe de gândul meu sfâșiat. Și mă doare lipsa durerii, și mă asurzește  liniștea...

... pentru că lipsa de sens are urlet mut și privire mioapă.

M-am întîlnit cu visele mele și mi-au râs în față. Ce ciudat.. Nu le-am crescut să fie așa răutăcioase. Imi amintesc că le-am crescut frumos, le-am dat lor ce am avut mai bun, sperând că într-o zi vor crește în realitate și vor avea grijă de mine. Dar poate că visele își pierd magia în lipsa de sens... deci, ele n-au nicio vină, până la urmă...

Și nopțile fără vise mușcă și răspândesc veninul ochilor deschiși. Dar poate că lipsa de sens este tocmai vegherea întunericului pentru că, în fond, ce sens ar mai avea noaptea în timpul somnului?

Și îmi amintesc că vroiam să fiu fericit... Ce infantilitate scump plătită! Cine m-a învățat pe mine cuvântul ăsta...”fericire”??? Nici măcar nu sună frumos... Strivește aerul între dinți, când îl pronunți, sfâșie silabele și îți dă fiori. Fericirea este cea mai mare farsă a umanității..sau poate cea mai mare invenție. Mă înclin în fața inventatorului care, cu voie sau nu, a reușit să-și subjuge întreaga omenire, vânzând prea scump o iluzie mult prea ieftină.